După Revoluție, ca peste tot în România, a urmat o euforie de nedescris. Toți răsturnau munții pe care nu-i răsturnaseră până atunci pentru că nu-i lăsaseră comuniștii. Dar și ei, cei ce preluaseră conducerea fabricilor erau tot comuniști.
Frustrații din eșaloanele 2 și 3. Printre ei și-au făcut loc, sau au fost ”promovați” și oameni mai fără pregătire, oportuniști la maxim, care au acceptat să fie marionete și să-și asume niște riscuri pentru a face averi de invidiat.
Raza de sperata
Zimnicea, la un moment dat, prin 2004-2005, începuse să prospere. Veniseră niște investitori care chiar voiau să facă ceva. S-a construit o fabrică de țevi sudate longitudinal, o fabrică de industrializarea cărnii, una de prelucrare a laptelui. Speranțele de bunăstare creșteau.
Numai că acești investitori au deranjat pe cel care voia să acapareze orașul, pozând în investitor doar că el nu se prea pricepea la afaceri iar școala de la Băneasa își învăța elevii că ”în fiecare cetățean se poate ascunde un dușman al poporului”.
Autoritățile locale l-au sprijinit necondiționat. Așa a ajuns Zimnicea să nu mai aibă nici fabrica de țevi sudate longitudinal, nici secția de zincare, nici fabrica de țevi sudate elicoidal (moștenită de la comuniști) dar preluată de unicul investitor agreat și prost administrată, nici fabrica de zahăr (identic cu cea de țevi), nici cea de mezeluri, nici cea de lactate, NIMIC.