Priviţi din afară, în ultimii 100 de ani, românii par să poarte între ei un război civil neîncetat. Război civil pe orice temă: politică, economică, artistică, socială, nu contează.
Un război civil retoric punctat, din când în când, de episoade sângeroase.
La războiul civil contemporan, care secătuieşte toate energiile creative, aruncându-i pe combatantii tuturor taberelor în adânci depresii, se adaugă scaderea demografică din ultimele decenii precum şi emigrarea masivă.
Nu are legătură cu capitalismul, fie interbelic, fie post comunist, nu are legătură nici cu comunismul. Pare că ceva în fibra noastră e pervertit. Reprezentanții unei generaţii sterile, mamelucizate, de o agresivitate plangagioasa, umplu gazetele si televiziunile de lamentaţii fără soluţii. Sunt semnele unei tulburări psihice, afectând câini tribali ai războiului, fratricizi retorici de tabere mici şi idealuri mărunte sau lipsă.
O populaţie pe cale de dispariţie, românii seamănă cu o haită de câini, închişi într-un ţarc, care se sfâşie între ei. De foame, din impuls hormonal sau din simplă turbare, cine ştie?
Se spune că Burebista a adunat odată căpeteniile triburilor dace, care doreau să atace Imperiul Roman, pentru că în Roma erau lupte civile între pretendenţii la tron.
Marele rege dac a oferit căpeteniilor, care se comportau ca nişte câini ai războiului, un spectacol. Burebista a închis într-un ţarc mai mulţi câini reali, din aceia cu patru picioare. Câinii au început să se sfâşie între ei. După care regele a introdus în ţarc un lup. Câinii au lăsat lupta între ei pentru a ataca lupul.
Românii de azi se comportă ca nişte câini închişi într-un țarc. Chiar dacă în acelaşi ţarc a pătruns nu unul, ci mai mulţi lupi, câinii de români nu văd lupii. Câinii românii nu simt, n-au organ pentru lupi, continuă să se sfâşie între ei. Oare, până când?