Ştiţi, odată întors acasă de la Viena, copleşit până în străfundurile fiinţei de fala încă neapusă a rămăşiţelor Imperiului habsburgic, parcă nu durează atât de mult până când reuşeşti să alungi din tine ca pe ceva rău dorinţa de a găsi şi în centrul oraşului tău (ori în Bucureşti) aceeaşi curăţenie, aceeaşi monumentalitate bine întreţinută, aceeaşi grijă vădită pentru ambient, arhitectură unitară, aceeaşi politeţe elegantă a semenilor. Nu ne comparăm noi cu austriecii, îţi spui, şi parcă aşa rezolvi câte ceva din zbuciumul interior, provocat de inevitabila nevoie de asemuire.
Eh, dar când străbaţi, de pildă, o ţară ca Slovacia, în lung şi în lat, un teritoriu, adică, pe care îţi permiţi să-l pui în balanţă (istoric, geografic, rasial) cu realitatea românească, şi ţi-e dat să remarci avântul care pare să fi cuprins tot întinsul micii şi cutezătoarei foste ţări socialiste…Nu mai ţi-e chiar aşa la îndemână să te împaci cu gândul că sub nasul tău, înapoi în România, investiţiile publice de amploare sunt mereu tărăgănate sub povara comisioanelor ce nu mulţumesc niciodată drumarii de vârf ai naţiunii, a indiferenţei celor puşi să ne conducă naibii afară din orientalism şi balcanism, a prostiei lor indubitabile şi a electoratului încă şi mai imbecil, care nu ştie sancţiona la final de mandat înapoierea şi inactivitatea.
Păi, până mai ieri, pe slovaci ne plăcea să-i privim de sus: ca şi când ar fi fost un fel de codaşi, fii risipitori ai lumii slave central europene. Românii lor, adică. Au în ei, însă, un naţionalism tonic, productiv, care depăşeşte cu mult “naţionalismul” nostru de birt, declarativ, antiţigănismul nostru neputincios sau desuetul nostru antimaghiarism - din care nu a reieşit niciodată o puternică voinţă de a depăşi aceste neamuri pe care le urâm visceral, ci doar suduieli groase şi brutalitate şi leşinatul Deşteaptă-te, române în care nu mai crede nimeni.
Slovacii sunt oameni voluntari, pogani, gazde, cum zicem noi în Ardeal, distinşi, stăpâniţi, când se află în public, au fete şi femei frumoase şi vor cu tot dinadinsul să dovedească foştilor stăpâni că le e scris şi lor progresul în ursită.
Am revenit încremenit de o nostalgie păguboasă pentru un alt destin. Niciodată parcă, de când am trecut de 30 de ani, nu am visat mai intens şi mai degeaba să mă fi născut în altă parte. Nu mai cred în nici o şansă a României de a recupera la viteza cu care recuperează Slovacia decalajul economic şi de civilizaţie faţă de deja bogata Cehie, faţă de Polonia şi, iată, faţă de mama Austrie.
M-am săturat să îi tot văd pe baronii locali doar gonind între Arad şi Moneasa, Văsoaia şi Botfei sau între capitală şi obositoarele Buşteni, cota 1400 sau mai ştiu eu ce alte locuri de chefuri, curvuşag şi vânătoare. M-am săturat să se tot aleagă între ei, să pactizeze “apolitic”, odată aleşi pe liste ale unor partide total diferite programatic. Să le suport imbecilitatea, semidocţia, burţile, mătreaţa din capetele seci şi nespălate. Să le tolerez lipsa unei viziuni pe termen lung pentru ţară, pentru regiune, pentru fiecare localitate în parte. Am pierdut 20 ani, dragii mei! 20 ani din viaţă i-am trăit în permanentă tranziţie către absolut nimic, nu uitaţi asta! În 20 ani, ungurii şi-au tras 500 km de autostrăzi (şi continuă!), noi: 100 km, deja intraţi în revizie, plini de gropi.
si nici nu aveau semafoare 